Hiroo Onoda: locotenentul-samurai din junglele filipineze

Războiul unui singuratic din serviciile secrete

Casa sa cea de toate zilele nu a fost să fie vreun apartament din Tokyo, ci jungla impenetrabilă din Insula Lubang. Nu s-a hrănit cu orez sau sushi, ci a supravieţuit cu nuci de cocos şi banane. Principalii săi duşmani nu au fost celebrii puşcaşi marini americani, ci roiurile nesăţioase de ţânţari. Dar nimic din toate acestea nu l-a făcut să dea măcar un pas înapoi, darămite să capituleze. Acesta a fost şi încă este (în prezent are venerabila vârstă de 90 ani) Hiroo Onoda, locotenent în Armata Imperială Japoneză.

• Lisa Gerrard, vocea libertății din Gladiatorul. „Cânt în limbajul inimii, o limbă pe care o știu…
• Monica Vitti, regina filmului italian

Eroul nonagenar, adevărat recordmen al supravieţuirii în condiţii vitrege, s-a născut pe data de 19 martie 1922 în satul Kamekawa, districtul Kaiso, din prefectura Wakayama. Dacă la doar 17 ani lucra deja ca agent comercial în birourile sucursalei din Wuhan, China, ale companiei comerciale Tajima Yoko, la vârsta de 20 ani făcea parte din Armata Imperială Japoneză. De fapt, Onoda era un războinic înnăscut. La scurt timp de la momentul recrutării, superiorii săi au remarcat calităţile native ale tânărului şi au recomandat înscrierea sa la cursurile de comando ale unităţii „Futamata”, din cadrul şcolii militare din Nakano.

Aici a fost instruit în tehnicile şi metodele care ţin de spionajul şi contraspionajul militar, precum şi în tainele războiului de gherilă. Cum Războiul din Pacific era în toi, superiorii săi l-au trimis pe data de 26 decembrie 1944 în îndepărtata insulă Lubang din arhipelagul Filipinelor. Misiunea primită de redutabilul soldat consta în distrugerea pistei de aterizare şi a micului port, ambele obiective fiind construite de Aliaţi. Paradoxal, Onoda şi camarazii săi au primit ordinul expres de a nu se preda sub nicio formă şi mai ales de a nu-şi lua viaţa, ci de a continua să lupte cu orice preţ.
„Îţi este interzis cu desăvârşire să-ţi iei singur viaţa…”, scria clar în încheierea ordinului militar primit de Hiroo Onoda în dimineaţa acelei zile de decembrie. Acest ordin, alături de educaţia şi cultura în care a trăi Onoda, aveau să-i schimbe definitiv viaţa.

Fotografie de epocă cu debarcarea japonezilor în Filipine

Din cauza ofiţerilor superiori din grupul său şi a ordinelor de luptă confuze ale acestora, Onoda nu a reuşit să ajungă în timp util pentru a mina pista de aterizare şi portul din insulă. Prin urmare, în luna februarie a anului următor, forţele americane şi filipineze au reuşit să ocupe fără probleme insula. Majoritatea soldaţilor japonezi au fost ucişi în lupte sau au fost luaţi prizonieri. În schimb, calităţile lui Onoda şi-au spus cuvântul: locotenentul a reuşit să scape alături de alţi trei camarazi (soldatul Yuichi Akatsu, caporalul Shoichi Shimada şi fruntaşul Kinshichi Kozuka). Cei 4 niponi rămaşi liberi în jungla ostilă şi-au găsit un refugiu temporat pe un deal, unde au făcut un popas în timpul căruia au jurat să-şi continue lupta.

În perioada când au rămas ascunşi pe dealul împădurit, Onoda şi camarazii săi şi-au continuat lupta de gherilă ucigând peste 30 de filipinezi şi având câteva episoade de luptă cu poliţia. Insula Lubang are dimensiuni mici, circa 30 kilometri lungime şi doar 9 în lăţime. Cu toate acestea, era o insulă extrem de dificil de străbătut, fiind acoperită cu o vegetaţie tropicală luxuriantă şi impenetrabilă, astfel încât grupul de războinici niponi avea o ascunzătoare excelentă.

Cu toate acestea, războiul se sfârşise, dar soldaţii Maiestăţii sale Imperiale nu aveau de unde să ştie acest lucru.
Au aflat pentru prima dată de capitularea Japoniei în decursul lunii octombrie a anului 1945, când au descoperit un manifest aruncat din avion peste insulă de către americanii care erau conştienţi că în jungla deasă se mai ascundeau militari japonezi care nu ştiau de cursul evenimentelor istorice.

Pe bilet scria clar, în limba japoneză:
„Războiul s-a sfârşit pe data de 15 august 1945. Puteţi coborî din munţi în deplină siguranţă.”.
Onoda nu credea. Nu putea să creadă. Nu avea permisiunea să creadă! În sinea sa era convins că totul nu era decât propagandă americană menită să-i facă să se predea.
Peste alte câteva luni, Onoda şi oamenii săi au mai găsit întâmplător un alt manifest paraşutat. De data aceasta, era o copie a unui ordin de predare semnat chiar de către Generalul Tomoyuki Yamashita, Comandant al Corpului de Armată 14.

Nici de data aceasta dârzul locotenent nu s-a lăsat convins, deşi ambele mesaje erau cât se poate de adevărate.

Singur în junglă

Onoda şi cei trei supravieţuitori din subordinea sa şi-au continuat rezistenţa mută, fermi şi credincioşi ordinelor şi educaţiei primite. Au mai trecut astfel patru ani de zile, răstimp în care niponii au învăţat să supravieţuiască în condiţiile dificile din junglă. Doar că, la sfârşitul celor patru ani, Yuki Akatsu a decis că nu mai poate rezista. Într-o noapte şi-a abandonat camarazii şi s-a predat autorităţilor filipineze, fiind trimis imediat în Japonia. După ce s-a predat, a anunţat armata filipineză că trei dintre camarazii săi sunt încă în viaţă, nu ştiau că războiul se sfârşise şi hotărâseră să continue lupta.

În anul 1952, autorităţile filipineze şi nipone au hotărât paraşutarea de mesaje şi fotografii de familie, astfel încât „samuraii” moderni să se convingă, în cele din urmă, că războiul se sfârşise, iar familiile acestora îi aşteptau să se întoarcă cu bine. Onoda a descoperit mesajele, dar din nou era convins că se află în faţa unui truc. A rămas alături de cei doi camarazi, credincios în continuare ordinelor primite. Nu prea mai aveau echipamente, nici provizii, dar supravieţuiau cu ajutorul bananelor şi nucilor de cocos care creşteau din abundenţă pe insulă. Ocazional, reuşeau să fure câte o vită şi atunci se bucurau de un aport binevenit de proteine.

Condiţiile de trai erau însă cu adevărat grele. Temperaturile ridicate şi umiditatea constantă, ploile nesfârşite, asaltul bacteriilor şi, nu în ultimul rând, invaziile şobolanilor, care le atacau bruma de provizii, erau tot mai greu de îndurat. Anii au început să se adune, iar militarii au început să resimtă efectele îmbătrânirii. Cum un rău nu vine niciodată singur, Shoichi Shimada a fost ucis în anul 1954 în urma unui schimb de focuri cu localnicii. Kinshiki Kozuka a avut o soartă asemănătoare, fiind ucis de forţele de poliţie filipineze pe data de 19 octombrie 1972.

Onoda rămăsese complet singur, dar convins în continuare că războiul merita purtat… Nu ştia că trecuseră circa 27 ani de la încheiera păcii între SUA şi Japonia.

Ţărmul Insulei Lubang

În ţara sa natală fusese declarat mort încă din anul 1959; cu toate acestea, existau mulţi japonezi care erau convinşi că dârzul locotenent se afla încă la datorie, undeva, acolo, în adâncul junglei.
Unul dintre aceştia era Norio Suzuki, un student nipon care a început o expediţie pe cont propriu, expediţie-reportaj destinată descoperirii adevărului cu privire la Onoda, devenit deja o legendă în ţara sa.
Expediţia lui Suzuki s-a dovedit a fi încununată de succes. Temerarul student s-a paraşutat în junglă şi, după 4 zile de căutări, l-a întâlnit pe Onoda pe data de 20 februarie 1974. Acesta era ocupat (cu ce altceva?) cu planificarea unor noi raiduri de gherilă şi nu a crezut nicio clipă că războiul se sfârşise cu mulţi ani în urmă, iar Japonia capitulase.

Prin urmare, i-a spus în mod direct lui Suzuki că nu se va preda decât în momentul în care va primi de la un ofiţer superior nipon un ordin în această direcţie. Suzuki s-a întors în Japonia cu fotografii care îl prezentau alături de Hiroo Onoda, iar cazul a explodat instantaneu în mass-media. Autorităţile nipone au reuşit să-l găsească pe comandantul direct al lui Onoda, maiorul Yoshimi Taniguchi, iar acesta s-a urcat de urgenţă la bordul unei aeronave care l-a transportat direct pe Insula Lubang.

Momentul în care Onoda a acceptat să se predea superiorului său ierarhic

Pe data de 9 martie 1974, maiorul Taniguchi l-a întâlnit pe eroul din junglă, căruia i-a confirmat încheierea războiului şi eliberarea sa din ordin.
Onoda şi-a ţinut promisiunea şi nu s-a predat niciodată, ci a aşteptat revocarea ordinului de luptă. I-a predat maiorului puşca de asalt, muniţiile şi grenadele de care mai dispunea.
Trist, s-a despărţit inclusiv de sabie şi chiar de pumnalul dat ca amintire de mama sa în anul 1944.

Supravieţuitorul devenit crescător de vite

Trist, dar mândru că nu se predase inamicului, iar armele sale ajunseseră în custodia unui cadru militar superior japonez, Onoda nu se putea împăca cu felul în care istoria îşi urmase cursul.
După ce s-a convins că Japonia capitulase, bravul locotenent era deopotrivă uluit şi oripilat.
„Cum adică am pierdut războiul? Şi mai ales, cum de am capitulat? Atât de incapabilă a ajuns armata noastră?”, continua el să se întrebe mecanic, mult timp după ce ajunsese înapoi în Japonia natală.

Cu toate că a ucis cetăţeni filipinezi şi s-a angajat în schimburi de focuri cu autorităţile acestui stat, Hiroo Onoda a beneficiat de circumstanţe atenunate, iar preşedintele de pe atunci al Filipinelor, Ferdinand Marcos, l-a graţiat fără probleme.

Întors în Japonia, a fost primit ca un adevărat erou, dar sobrul războinic nu a agreat niciodată celebritatea şi flash-urile aparatelor de fotografiat. La insistenţele admiratorilor săi, Onoda a acceptat totuşi să-şi scrie autobiografia intitulată „Nu mă predau: Războiul meu de 30 ani”, carte devenită imediat un bestseller în Japonia. Cu toate acestea, Onoda era trist. În opinia sa, Japonia anilor ’70 nu era decât o copie palidă a nobilului imperiu în care crescuse. Era profund afectat să vadă pierderea treptată a valorilor tradiţionale japoneze în faţa post-modernismului şi tăvălugului globalizării.

Dezamăgit, a urmat exemplul fratelui său mai mare, Tadao Onoda, care a plecat în Brazilia, unde devenise crescător de vite.
Convertit de la statutul de războinic-supravieţuitor la cel de „cowboy” brazilian, Onoda s-a căsătorit în anul 1976 şi a devenit liderul comunităţii nipone din Terenos, în statul brazilian Mato Grosso do Sul.
După ce a citit în presa japoneză despre o adolescentă care şi-a ucis ambii părinţi în anul 1984, vajnicul militar a fost şocat să vadă nivelul la care ajunsese societatea niponă. Prin urmare, s-a întors în ţară, unde a fondat o şcoală de supravieţuire destinată tinerilor. Intitulată Onoda Shizen Juku, şcoala s-a bucurat de succes, astfel încât au fost deschise sucursale în tot arhipelagul japonez.

Fire generoasă, Onoda a revenit în Insula Lubang în anul 1996, pentru a dona suma de 10.000 $ şcolii locale din insulă.

Hiroo Onoda salutând după ce a ajuns în Japonia

În prezent, a împlinit venerabila vârstă de 90 ani şi trăieşte circa trei luni pe an în Brazilia. A primit numeroase distincţii şi decoraţii prestigioase, iar viaţa sa a fost ecranizată în mai multe filme şi seriale TV.
Recent, a declarat că-i rămâne pe veci recunoscător maiorului Taniguchi, fără de care ar fi luptat probabil şi în prezent, acolo, în junglele din Lubang, unde a rămas o bună parte din amintirile sale.